Mesaj necititde Efthimie » 07 Dec 2009, 04:03
Din păcate, aveţi dreptate - am avut şi eu surpriza să constat că cărţile de cult din Basarabia le clonează pe cele editate de BOR, inclusiv cu greşelile lor.
Altfel, în recenzia făcută aţi punctat bine majoritatea problemelor din Liturghierele recente, încât nu prea ştiu cât ar mai fi de adăugat (nu am studiat în amănunt problema, dar am impresia că intervenţiile majore s-au produs prin 1952, când Patriarhul Iustinian a declanşat o campanie de reeditare şi uniformizare a cărţilor liturgice; atunci s-a introdus în cult şi traducerea Bibliei din 1936, apărută iniţial ca o alternativă "populară" la ediţiile anterioare, ceva mai anevoioase ca limbaj, făcând rabat la acrivia de traducere; s-au mai făcut atunci o serie de modificări pentru a "menaja sensibilităţile" conducătorilor comunişti ai vremii).
Legat de "Tatăl nostru", nu ştiu totuşi câţi ar primi astăzi în Biserică forma autentică "şi ne lasă nouă datoriile noastre, precum şi noi lăsăm datornicilor noştri"; ştiam că s-a mai încercat asta de-a lungul vremii, (sper să nu mă înşele memoria) chiar cei doi "Dascăli" din obştea paisiană, Grigorie şi Isaac, au vrut s-o facă, dar poporul de atunci n-a primit-o cu nici un chip. Am primit chiar unele comentarii că ar fi o formă "uniată", în duh papist, juridico-scolastic! (Acelaşi comentariu l-am mai auzit legat şi de forma corectă a stihului "Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi", modificată tot după al doilea război)... Oricum, problema e cu obârşie mult mai veche, singura ediţie scripturistică care traduce aşa textul de la Matei 6:9-13 fiind cea din 1688; ediţia paisiană din 1818 (reeditată cu mici modificări ultima dată, cred, în 1857) foloseşte "iertare" în loc de "lăsare", păstrând însă "datorii"; tind să cred că în popor se folosea totuşi în mare măsură tot forma de astăzi, fiindcă altfel nu-mi explic adoptarea ei în ediţia 1914...
Ar mai fi câteva probleme de care nu amintiţi, din anaforaua euharistică. O dată, expresia "το τῆς Καινῆς Διαθήκης", tradusă în prezent "al Legii celei Noi" - însă aici lege are înţelesul vechi, de făgăduinţă care leagă ceva; corect ar fi "al Legământului celui Nou". O alta ar fi traducerea lui "σοὶ προσφέρομεν" cu "Ţie aducem", pe când în greacă e gerunziu: "Ţie aducând", legându-se cu rugăciunea următoare a strănii: "...pe Tine te lăudăm".
În afară de slavă/mărire, mai există o confuzie de termeni în textele noastre (e adevărat, de mai mică răspândire), pe care n-aţi amintit-o - cea dintre rău (κακός) şi viclean (πονηρός), care-s traduşi uneori în română la fel, prin "rău". Diferenţa ar fi că primul termen indică un lucru greşit, incorect (fiind mai curând un antonim al lui ορθός), pe când al doilea arată o stricăciune ontologică, morală, o pervertire.