Eu in primul rand nu prea cred ca exista unii care cred ca ditrugerea sufletului sau ma rog in "adormirea" lui.Acestia probabil doresc doar sa se bage in seama dar in sufletul lor is constienti ca dupa moarte nu se vor dezintegra si nici nu vor "dormi" cu sufletul in tarana ci vor fi vii cum si Dumnezeu este viu.
Daca totusi exista pe forum astfel de persoane ar putea scapa definitiv de acesta necredinta facand un mic efort in a parcurge o cateva citate pe care le-am selectat din Dogmatica vol. 3 a lui Staniloaie.
" nemurirea sufletului trebuie întemeiatã pe credinta cã Dumnezeu tine ca sufletul sã fie nemuritor. Deci ea nu se întemeiazã pe o indestructibilitate pe care ar avea-o sufletul în sine, chiar fãrã voia lui Dumnezeu. Dacã sufletul are o indestructibilitate, ea îsi are cauza în vointa lui Dumnezeu, cea creatoare si conservatoare, care vrea ca persoana umanã sã fie, prin suflet, în mod neîntrerupt dependentã de El. Dumnezeu a înzestrat sufletul cu memoria faptelor sale, cu constiinta despre sine, pentru ca el sã regrete neîntrerupt faptele contrare lui Dumnezeu, pentru ca sã stie neîntrerupt de dependenta lui de Dumnezeu, sã laude si sã iubeascã neîntrerupt pe Dumnezeu. Pentru aceste motive a înzestrat Dumnezeu de la început sufletul cu harul Sãu, iar dupã întruparea Fiului Sãu ca om si dupã învierea Lui, Însusi Acesta S-a sãlãsluit în om, sau l-a îmbrãcat pe om în Sine prin Botez. De aceea un temei important pentru nemurirea sufletului celor credinciosi este faptul cã Hristos S-a sãlãsluit în ei, sau cã Fiul lui Dumnezeu care S-a fãcut om pentru vecie a devenit casã si hainã a lor. Cum ar putea acest sãlas al lui Hristos sã fie nimicit odatã cu moartea? Cum s-ar putea ca Hristos, hainã si sãlas al sufletului, sã rãmânã lipsit de un sãlas sau de un locuitor al Lui? “Cãci stim cã de se va desface locuinta noastrã pãmânteascã, în cortul acesta, avem în ceruri zidire de la Dumnezeu, casã vesnicã, nefãcutã de mânã. De aceea suspinãm în acest trup, dorind sã ne îmbrãcãm întru locuinta noastrã cea din cer, dacã vom fi învesmântati, dar nu goi” (2 Cor. 5, 1-2). Deci sufletul a fost creat pentru viata vesnicã, pentru ca sã poatã locui în locuinta de luminã care este Hristos, sau pentru ca Hristos sã locuiascã în el.
Sfânta Scripturã afirmã însã categoric existenta si lucrarea sufletului dupã moarte. Amintim de locul din Epistola a II-a cãtre Corinteni (5, 6-8): “Noi avem buna încredere si suntem bucurosi sã nu locuim în trup, ci sã ne sãlãsluim la Domnul”. Apoi de cea cãtre Filipeni (1, 22). Mai amintim de Ecclesiast (12, 7): “si pulberea sã se întoarcã în pãmânt, cum a fost, iar sufletul sã se întoarcã la Dumnezeu care l-a dat”. Apoi, de pilda bogatului si sãracului Lazãr, în care se vede cã acestia vietuiesc si dupã moarte si înainte de învierea cea de obste a trupurilor, deci vietuiesc cu sufletul (Lc. 16, 19 si urm.). În sfârsit, de multe locuri din Apocalipsã (4, 10-11; 5, 8-14 etc.) unde se vorbeste de cei 24 de bãtrâni, care se închinã Mielului; sau unde se vorbeste de marea multime ce stã în fata tronului Mielului (7, 9, 1-14); sau unde se vorbeste de cei ce locuiesc în cer (13, 6; 14, 3; 1.4, 13;15, 2 etc.). Apoi de “sufletele celor junghiati pentru cuvântul Iui Dumnezeu, ce stau sub jertfelnicul din cer” (Apoc. 6, 9).
În conceptia ortodoxã, în care mintea si inima omului devin încã în viata pãmânteascã tron si sãlas al lui Dumnezeu, sau scânteiazã ca vârful muntelui Sinai de lumina dumnezeiascã, nu poate fi vorba de o asemenea distrugere. Nu vedem motivul pentru care Dumnezeu S-ar lipsi o vreme atât de îndelungatã de acest tron al Sãu, de relatia iubitoare cu omul credincios sau cum ar rãbda Dumnezeu sã fie distrus, sau sã stea într-un somn atât de îndelungat, omul îndumnezeit. Moartea, cum spun oamenii înduhovniciti, nu poate ajunge pânã la spiritul care s-a luminat încã de aici de razele vesniciei. Doctrina ortodoxã despre pãstrarea lor decurge însã din valoarea iubirii fatã de Dumnezeu, al cãrei subiect este omul credincios. Dostoievsky spune prin eroul sãu stefan Trofimovici: “Nemurirea mea este necesarã pentru acest singur motiv, cã Dumnezeu nu va vrea sã fie nedrept sã stingã pentru totdeauna flacãra iubirii care s-a aprins în inima mea pentru El. Ce e mai pretios ca iubirea? Iubirea e mai presus de existentã, iubirea este încoronarea ei. Atunci cum s-ar putea ca existenta sã nu-i fie supusã? Dacã eu am iubit pe Dumnezeu, dacã m- am bucurat de iubirea mea, se poate ca El sã mã stingã pe mine si iubirea mea si sã ne readucã la neant? Dacã Dumnezeu existã, eu sunt nemuritor".
Concluzia unor teologi protestanti despre distrugerea sufletelor prin moarte,decurge din doctrina protestantã despre nesãlãsluirea lui Hristos în cei credinciosi în cursul vietii pãmântesti.
În acest sens putem spune si noi cã nemurirea nu se bazeazã pe indestructibilitatea sufletului privit ca substantã, ci a persoanei, adicã a sufletului ca bazã a persoanei umane, adicã pe indestructibilitatea relatiei dintre Dumnezeu si om ca persoane, dat fiind cã persoana e factor al acestei relatii.
Cãci relatia între Dumnezeu si om îsi aratã mai mult importanta dacã omul nu e distrus pentru o oarecare vreme, ci mentinut neîntrerupt, dar trecut îndatã dupã moarte prin judecatã, si rãsplãtit sau pedepsit cu un nou fel de viatã, dupã cum a trãit pe pãmânt. Dacã Dumnezeu l-a fãcut pe om persoanã, ca partener de relatie, l-a fãcut pentru o relatie vesnicã si neîntreruptã. Numai obiectele se dezagregã. Persoanele rãmân indestructibile, ca entitãti unice, originale, dar, în acelasi timp, ca surse de necontenitã noutate în atitudinile si revelatiile voii lor. O persoanã n-o putem uita, fie cã ne-a fãcut bine, fie cã ne-a fãcut rãu. si în ambele cazuri vrem sã dureze în veci, fie pentru a se cãi de rãul ce ni l-a fãcut, fie pentru a ne bucura continuu de dragostea ei.
Pentru El, de fapt, nici o persoanã cu care a stat în relatie nu mai înceteazã de a exista. Dumnezeu, când l-a fãcut pe om ca persoanã, i-a dat o însemnãtate de partener neîncetat al Sãu, l-a fãcut pentru o relatie neîntreruptã cu Sine. Aceasta se vede si din unicitatea persoanei. Nici o persoanã nu poate fi înlocuitã cu alta; nu poate fi înlocuitã în ceea ce poate da ea. De pierderea ei nu suferã propriu-zis ea însãsi, ci celelalte. Prin moartea unei persoane se ia si celorlalte putinta unei relatii de neînlocuit. La fel pentru Dumnezeu, fiecare dispãrut de tot ar însemna o relatie de neînlocuit. Se împacã Dumnezeu cu lipsa unor relatii de neînlocuit, dupã ce El le-a voit? Rabdã iubirea Lui disparitia persoanelor spre care se îndrepta ea? Dacã o rabdã aceasta, de ce le-ar mai învia?
Teoriile despre distrugerea întregului om prin moarte ascund cunoscuta neîntelegere a protestantismului privitor la valoarea persoanei umane, cunoscuta afirmare a exclusivei realitãti a lui Dumnezeu în fata nimicniciei omenesti. De valoarea unicã a persoanei omenesti pentru Dumnezeu tine permanenta si neîntrerupta existentã a ei. Dacã iubirea lui Dumnezeu e neîntreruptã, neîntreruptã trebuie sã fie si existenta persoanelor cãrora le-o aratã. si neîntreruperea iubirii lui Dumnezeu tine de desãvârsirea ei. Noi putem uita, pentru cã nu iubim în chip desãvârsit. Dar Dumnezeu nu uitã, pentru cã iubeste desãvârsit
O încetare a existentei sufletelor între moarte si judecata universalã ar însemna o întrerupere e relatiei între Dumnezeu si aceste persoane. Dar nu ne putem închipui cã Dumnezeu mai întrerupe relatia Sa cu vreo persoanã, odatã ce a adus-o la existentã. Cãci altfel pentru ce a adus-o la existentã? Iar omul de asemenea trebuie sã aibã constiinta cã Dumnezeu nu a întrerupt si nu va întrerupe niciodatã relatia cu el, cã el nu este un accident pentru Dumnezeu, ci are o valoare permanentã.
„Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul tău cel lin alergând, strig către Tine Doamne: scoate din stricăciune viaţa mea, mult Milostive!” (din slujba înmormântării)