Învăţătura că spiritele morţilor se întorc să comunice cu cei vii se întemeiază pe credinţa că spiritul omului există într-o stare conştientă după moarte (...)
la moarte toţi merg în pământul din care au fost luaţi şi nu mai au nici o cunoştinţă
Scriptura face o diferenţiere între duh (spirit, suflare de viaţă) şi suflet. Conform Fac.2,7, corp + duh = suflet viu. Duhul (care în momentul morţii omului, se întoarce la Cel ce l-a dat) este principiul vieţii, scânteia de viaţă şi nu are cum să fie o entitate independentă şi conştientă în afara omului viu.
Aici mă tem că nu s-a înţeles cu totul doctrina adventistă şi consecinţele ei (de fapt este vorba doar despre doctrina ereticului de faţă pentru că nu cred că ignoranta, şi lovită la cap, Ellen White a predat asemenea aberaţii). Conform doctrinei lor, lucrurile aşa ar părea că stau, şi anume că omul cade într-un somn inconştient. Dar aceasta este fals pornind de la premizele lor. Şi asta pentru că ei spun că sufletul fiinţează din momentul unirii trupului zidit cu suflarea de viaţă. Ori pe baza unor asemenea premize (false dealtfel, din punctul de vedere al adevărului) la moarte, fenomenul care se petrece este acela de
des-fiinţare a sufletului,
a persoanei şi asta pentru că, prin moarte şi retragerea duhului inconştient de viaţă, sufletul nu trece în stare de inconştienţă, ci în
stare de non-existenţă.
Persoana NU MAI EXISTĂ. Deci, nemaiexistând, nu are cum să fie nici măcar în stare de inconştienţă. Acestea sunt concluziile logice care decurg din teoria adventistă, iar ţinând cont de ceea ce ei susţin, se vede minciuna şi greşala lor şi din aceea că nu sunt consecvenţi nici măcar cu premizele propriei lor teorii. Pentru ei sufletul fiinţează din clipa unirii duhului inconştient de viaţă cu trupul zidit. Ori este evident logic că la moarte, dispărând condiţiile care au făcut posibilă apariţia în fiinţă a sufletului, dispare în neant şi persoana. Astea sunt consecinţele logice pe care ei nu le pot evita. De aceea teoria lor este de fapt una a
anihilaţionismului pe timpul morţii, şi nu una a inconştienţei. Prezenţa acestei teorii nu este de natură să surprindă; există mulţi "teologi" protestanţi care cred în anihilaţionism.
Prin urmare frauda logică a mizeriei pe care ereticul o prezintă drept doctrină biblică este evidentă.
Ar mai fi de observat practica abjectă a acestei secte de întunecaţi de a se lega doar de creştini, dar nu şi de francmasoni, spre exemplu, care cred în nemurirea sufletului, sau de iudaişti care nu doar că nu cred în aberaţia adventistă dar mai cred şi în reîncarnare (metempsihoză), asta nefiind valabil doar în cazul cabaliştilor. Ei bine nu o să îi auziţi pe aceşti eretici anatematizaţi, blestemaţi că o să piuie împotriva evreilor şi masonilor, în schimb îi auzim de dimineaţa până seara hulind împotriva creştinilor.
Cât despre sărbătoarea Floriilor şi a Învierii Domnului, deşi nu sunt poruncite de Hristos şi de sfinţii apostoli, nu le considerăm păgâne. Probabil vă referiţi la faptul că acestea au fost suprapuse (mai mult sau mai puţin forţat) peste două sărăbători romane păgâne: Floralia(Florifertum) şi Dies Solis. Dar aceasta e o altă problemă ...
Asta este o altă minciună. Învierea se sărbătorea încă de la început în creştinism şi este o tradiţie apostolică incontestabilă, chiar dacă nu este în mod explicit consemnată în cărţile canonice. Chiar începând din secolul II au existat anumite controverse pascale când atât episcopii răsăriteni cât şi episcopul Romei revendicau data ţinerii Paştilor de la apostoli. Este drept că data Sărbătorii Pascale a bisericii primare nu coincide cu data la care se ţine astăzi, însă Paştile au fost sărbătorite încă de la început şi este o sărbătoare de sorginte apostolică din tradiţia apostolică.
Mai mult minciuna (care este un obicei pentru aceşti sectari lipsiţi de Lumină) este şi mai mare dacă ţinem cont de faptul că Sărbătoarea Pascală a creştinilor nu doar că nu are nici cea mai mică legătură cu Ziua Soarelui păgână, ci se ţinea fie în aceeaşi zi cu Paştile iudaice, adică la 14 Nisan (Paştile Crucii) în cazul unor biserici din răsărit, fie la 16 Nisan sau duminica imediat următoare (Paştile Învierii) în cazul bisericii Romei. De abia mai târziu a intervenit delimitarea de sărbătoarea iudaică, dar la început datele sărbătorilor fie se suprapuneau, fie difereau foarte puţin funcţie de cele două cazuri.