Mă bucur că v-aţi implicat în subiect şi regret că am văzut asta abia acum.
1.Procesul de secularizare a Bisericii a început prin Constantin cel Mare şi a fost definitivat de Teodosie în anul 380.
Este o afirmaţie curajoasă pentru un teolog, nu prea am mai auzit-o pînă acum.
2. Ca o reacţie la aceasta, a apărut monahismul.
Dar şi o parte a monahismului a fost atrasă spre secularizare, respectiv aceea parte care aspira la sacerdoţiu.
3. Lumea a început să devină creştină din inerţie şi tot aşa s-a ajuns la botezul pruncilor.
N-ar fi fost nimic rău în asta, dacă părinţii lor ar fi fost mai departe formaţi în duhul apostolic:
învăţîndu-i să păzească toate cîte v-am poruncit vouă.
4. Statul şi Biserica încep a se folosi unul de altul. Cel mai mult a avut de pierdut Biserica, pt că era nevoită să se confrunte cu puterea seculară prin metode necreştine. Foarte rar când Biserica a avut de câştigat din colaborarea cu Statul.
Cred că cea mai mare pierdere pt Biserică a fost circumscrierea "ecumenică"[*] a misiunii sale, adică identificarea enoriei sale cu limitele Imperiului. Şi încă în 380, Imperiul era la apogeu teritorial, dar nu a încetat să scadă în veacurile următoare. Din sec VII, Imperiul nu mai era aceea putere multi etnică pe care o evocă Slava de la Vecernia Naşterii Domnului. Toate misiunile bizantine către marginile lumii au fost în primul rînd priorităţi diplomatice, nemotivate apostolic prea mult; de aici şi rezultatele lor slabe sau confuze, lipsite de susţinere pe termen lung, neasumate. De aici şi Schisma de un Occident dispreţuit ca barbar.
[*]
Imperiul bizantin se considera ecumenic, adică stăpîn de drept peste întreaga planetă locuită, deşi în veacul al III lea, la apogeul extinderii sale, în el trăia cel mult un sfert din populaţia lumii vechi. Ca atare, celelalte 3 sferturi erau abandonate păgânismului sau ereziilor, vezi cazul nestorianismului, care n-a devenit nestorian decît după anul 500
Ca să menţionez şi partea bună, a fost şi un mare câştig al Bisericii: implantarea ei durabilă în statele ortodoxe, în viaţa popoarelor respective, dar şi de aici a rezultat un mare neajuns, explozia filetismului în sec XX.
5. Episcopatul a câştigat privelegii civile, ceea ce a dus la un "cezaro-papism" generalizat, dus apoi la extremă de episcopul Romei. Episcopul tot mai puţin devine păstor, delegând acest drept preoţilor, ei devenind, cu mici excepţii (pe care le regăsim în Sinaxar), administratori şi nobili.
Acest lucru nu s-a schimbat simţitor când episcopii au început să fie aleşi dintre monahi. Episcopul Romei, şi cei apuseni, au avut la început un motiv mai binecuvîntat; în condiţiile prăbuşirii Imperiului, şi-au asumat guvernarea poporului creştin.
6. Biserica nu mai lupta cu ereziile prin predică activă (pozitivă), ci cerea ca Statul să lupte cu ereticii prin metode opresive. Statul se implicat în aceasta nu pentru că ar fi fost preocupat de ortodoxia învăţăturii, ci mai degrabă de unitatea Imperiului. La un moment dat, Biserica Romei şi-a însuşit şi ea acest mod opresiv de luptă cu cei care gândeau altfel, dar în Răsărit acesta era folosit doar de stat.
Istoricul Fr. Dvornik vorbeşte despre o alinaţă dogmatică între Biserică şi Statul Bizantin: cîtă vreme stăpînirea proteja şi promova Ortodoxia, abaterile morale şi excesele de tot felul erau trecute cu vederea. Să ne gîndim la desfrîul din palatul imperial, pe care suveranii apuseni nu au îndrăznit să-l imite decît începînd din vremea Renaşterii. În schimb , nici o îngăduinţă faţă de eretici; prigonirea lor aprigă a dus la pierderea uşoară a provinciilor africane şi levantine.
7. Există şi multe aspecte pozitive ale acestui edict şi ar fi foarte greşit să le vedem doar pe cele negative. Le vom discuta pe parcurs...
Poate că Edictul de la 313 ar fi fost de ajuns pentru creşterea mai sănătoasă a Bisericii...