Facere 2:
16. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci,
17. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!
Deci, porunca s-a referit explicit doar la pomul cunoştinţei binelui şi răului.
Asa este! Curios, in memorie tineam ca se referea la ambii pomi - ce inseamna sa nu te tii dupa text.
Dar asa intrebarea e chiar mai interesanta: Adam
avea dreptul sa guste din Pomul Vietii, deci
putea dobandi nemurirea (Facere 3:22) doar sa fi
vrut asta! Daca L-ar fi avut pe Dumnezeu in inima sa, nu ar fi putut sa doreasca
si altceva. Dar primirea lui Dumnezeu in inima este un act de iubire, iar pastrarea acestei iubiri este un act de vointa. Interesant este ca omul, cand a fost asezat in gradina Edenului - si pana a i se da porunca - a primit si indicatii sa o lucreze si sa o pazeasca (Facere 2:15); mai ales acest din urma fapt este surprinzator, pentru ca implica existenta reala a unui oarecare
pericol care se poate actualiza oricand, asa incat iesirea sarpelui si ispitirea nu trebuia sa fi fost
deloc neasteptata (poate ca neascultarea incepuse chiar de aici). Deci vina sarpelui in neascultarea lui Adam pare sa fi fost mai mica decat i se imputa de obicei: el nu a facut decat sa "sondeze" (la nimereala, nu ca si Dumnezeu) adancurile inimii lui Adam, incercandu-l prin ganduri
contradictorii - anume opuse lui Dumnezeu, caci asta este si semnificatia numelui "satan" - ganduri pe care Adam nu le putea primi decat din afara, intrucat fusese inzestrat cu un cuget curat si lucid la creare si lipsit de orice fel de ambiguitati. Si asa, diavolul il umple cu ganduri desarte, care ca si bulele de aer substituie Apa Vietii din rezervorul inimii lui Adam, pana cand acesta singur nu mai stie daca este pe jumatate plin ori gol. El alege intai sa nu intervina in discutia sotiei sale cu sarpele si alege apoi sa asculte de ea atunci cand ii intinde fructul sa guste si el. In fata unei probleme - aici, contradictia pe care sarpele o infuzeaza prin rastalmacirea poruncii lui Dumnezeu - se ia dupa capul sarpelui si cel al femeii amagite, uitand ca are de pazit gradina, dar de fapt mintea sa, de orice faradelege. Putea sa-L cheme in ajutor pe Dumnezeu - insa i-o fi parut un caz prea neinsemnat ca sa
merite sa-I tulbure odihna. Hristos avea sa afirme mai tarziu, ca "Fara Dumnezeu nimic nu putem" - si nu spune "nimic" doar ca figura de stil, ci ca o realitate.
Este remarcabila paralela care se poate face aici cu contextul de la Deuteronom capitolele 29-30, unde Moise are cuvant de la Dumnezeu, care aici figureaza chiar ca un alt Legamant,
"afară de legământul pe care l-a încheiat Domnul cu ei în Horeb" (Deut. 29:1). Incercati sa-l puneti pe Adam in randurile pe care le cititi aici, si observati cum se oglindeste vechea situatie din Eden si indemnurile lui Dumnezeu care spuse lui Israel, atat de bine se pot aplica si protoparintilor nostri. Numai ca de asta data, Dumnezeu este mult mai indiscret si aproape ca ii arata "cu degetul" lui Israel din care pom
sa manance si de ce. De asemenea, cat de nimeriti au fost cei 40 ani pribegie prin pustiu - cu post si cu rugaciune - doar pentru ca sa inteleaga oamenii ca ei sunt ai lui Dumnezeu si Dumnezeu este al lor (Deut. 29:13). Mai mult decat atat: Dumnezeu i-a tinut si ignoranti - intentionat, stiind la ce i-a slujit lui Adam cugetarea dupa capul sau:
4. Dar până în ziua de astăzi nu v-a dat Domnul Dumnezeu minte ca să pricepeţi, ochi ca să vedeţi şi urechi ca să auziţi.
5. Patruzeci de ani v-a purtat prin pustie şi hainele de pe voi nu s-au învechit, nici încălţămintele voastre nu s-au stricat în picioarele voastre.
6. Pâine n-aţi mâncat, vin şi sicheră n-aţi băut, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.
Iertare, m-am insirat mult...